BLOG

În articolul de astăzi invitatul este Radu Chilianu, care are 30 de ani şi lucreaza ca electronist pe automatizari. Cu el am vorbit despre cauzele unor sentimente şi stări extreme, pe care el le considera în afară registrului normal de emoţii omeneşti.

Parinţi Educaţi: Radu spune-ne ce te-a determinat să cauţi aceste răspunsuri, să priveşti în interiorul tău?

Radu: În decembrie 2017, începusem să mă simt foarte anxios acasă, care era ceva nou pentru mine, eu ştiind că am anxietate socială şi atunci când ajung acasă sunt în spaţiul meu sigur, sunt ok, nu se întâmplă nimic. Dar la un moment dat nu mă mai simţeam bine nici acasă şi nu îmi puteam da seama cu ce să corelez această stare, doar ştiam că nu mă simţeam bine.

Ca o primă soluţie, mi-am comandat de pe internet un anxiolitic în încercarea de a-mi trata singur anxietatea, care funcţiona la început şi îmi calmă anxietatea dar efectele secundare erau foarte pronunţate şi a trebuit să opres tratametul pentru că din exterior arătăm ca şi cum eram beat dar eu ma simteam bine şi nici nu îmi dădeam seama.

Apoi am început să mă uit la mai multe materiale despre un dignostic care mi-a fost dat mie acum aproximativ 10 ani şi de care într-un fel uitasem sau cel puţin îl ignorasem atât de mult încât nici nu îl mai considerăm relevant şi anume Tulburarea de Personalitate Borderline.

O dată ce am început să citesc despre această tulburare am observat că: 1 la mâna faţă de acum 10 ani se ştiu mai multe lucruri şi 2 la mână e mult mai înţeleasă de doctorii în sănătatea mentală dar şi de oamenii simpli, dar în România este încă greu de explicat şi mai bine spui că ai depresie sau ca esti stresat decât să stai să o explici.

Pe urmă am pus în balanţă cum mă simţeam eu şi faptul că aveam acest dignostic pus şi nişte comportamente un pic mai ciudate la mine, de exemplu faptul că deşi detest oamenii cu trăsături de tip narcisic, în cazul preşedintelui SUA, Donald Trump, îmi plăceau la nebunie şi îi găseam scuze şi justificări pentru orice critică pe care o primea şi atunci mi-a dat seama că ceva nu este în regulă, m-am gândit că aplic două logici, una în viaţa de zi cu zi şi una în cazul ăsta şi m-am întrebat de ce am două logici? Apoi mi-am dat seama că una este logică pe care mi-am format-o prin exeperienţele mele de viaţă, logica care aparţine personalităţii mele şi celalta logică se baza pe, probabil, ce am văzut eu în copilărie, când oamenii îi spuneau mamei mele că tata este un bagobont etc. şi mama îi găsea scuze, la fel cum procedez şi eu acum cu Trump, iar de aici am început să caut în trecut, să îmi trec prin filtrul tuturor cunoştinţelor despre psihologie acumulate în  ulitimile luni cam toată copilăria şi am observat că am avut nişte experienţe care nu erau chiar cum mi le aminteam eu, şi nu mă refer că s-au schimbat ca şi amintiri, ci mi-am schimbat eu perspectiva faţă de ele, o întâmplare minunta din copilărie acum mi se pare o întâmplare din care am învăţat un lucru foarte negativ, adică văd cu alţi ochi, am deschis ochii şi nu mai am impresia că mi-a venit din cer Tulburarea Borderline, acum parcă se cam leagă între ele, felul în care am crescut şi ce se ştie până în acest moment că ar fi cauzele şi cu simptomele cu care mă lupt în viaţa de zi cu zi.

PE: Şi după ce ai descoperit lucrurile astea, ai început să te duci mai adânc, să sapi?

Radu: Da, odată ce am văzut că am un strat de negare asupra trecutului meu, am început că scormonesc în amintiri în măsura în care poţi face asta de unul singur, pentru că sunt conştient că nu poţi afla totul singur, altfel nu ar mai avea de lucru psihoterapeuţii, dar am găsit nişte lucruri şi explicaţii ale unor obiceiuri de-ale mele, adică aveam nişte obiceiuri care ştiam că nu sunt ok, dar nu înţelegeam de unde provin sau cum e posibil să gândesc câteodată aşa, iar acum am explicaţia de ce gândesc aşa.

PE: Această căutare a ta a început să te schimbe, eşti în plin proces de schimbare mai concret?

Radu: Da, sunt în plin proces, nu pot spune că m-a schimbat, abia a început. Momentan parcă e mai bine. Simt că sunt mai puţine contradicţii în mintea mea, asta era cea mai grea povară, aveam mintea plină de contradicţii şi acum sunt mai puţine. Mă mai lovesc de ele, dar când mă lovesc le identific şi aleg o parte, 2+2 nu pot rezulta şi 4 şi 5, ori este 4, ori este 5 şi încerc să aplic logica asta. Încerc să îmi dau seama dacă perspectiva mea era una obiectivă sau una cumva forţată de alte împrejurimi faţă de cum mă gândesc eu la amintirea aia şi ca să dau un exmplu, mă pot gândi la o amintire: când eram copil, aveam aproximativ 5 ani şi m-a dus mama la frizer, ţin minte şi acum scandalul pe care l-am făcut pentru că frizerul, normal, voia să îmi taie părul, iar nu numai că eu nu voiam să îmi taie părul, doar mama avea voie să facă lucrul ăsta şi acum îmi dau seama că asta e un comportament anormal, dacă un copil la 3 ani făcea aşa, trebuie să îţi faci griji, dacă un copil de 4 încă face aşa ştii că o să ai probleme, dacă un copil de 5 ani face aşa deja e ceva super neinregula. Şi genul ăsta de amintiri, dacă le treci prin alte filtrele, parcă nu ţi se mai par deloc cum erau. Această amintire care părea drăgălaşă, în felul ei, astăzi mi se pare ceva negativ, care mă afectează.

Şi după ce am analizat cam tot ce mi-am amintit, parcă nu mă mai simt aşa neînţeles de mine însumi.

PE: Cum crezi că te-a afectat ca nu ai ştiut asta până acum?

Radu: Păi vezi tu, creierului nu îi plac vidurile, dacă nu ştie ceva umple şi acum sper că unde nu ştiu o să umplu cu informaţii mai bune decât până acum pentru că aşa făceam şi când mă disociam. Atunci când mă disociam, de exemplu, îmi turnam un pahar cu apă şi să ziceam că mă disociam atunci când începeam să pun mâna pe sticlă cu apă, la sfârşit mă trezeam cu sticlă de apă în mână şi cu paharul plin cu apă, eu ce puteam să concluzionez? Că am turnat eu apa în pahar, însă eu nu îmi amintesc, putea să vină cineva să îmi ia sticla să toarne şi apoi să mi-o pună în mâna la loc, eu tot credeam că eu am făcut-o.

PE: Şi în prezent afirmi că nu mai sunt atât de frecvente aceste disocieri?

Radu: Teoria spune că odată ce nu o să mai fiu anxios, nu o să mai am stări de disociere, pentru că ele se întâmplă sub stres, pentru că mă gândesc să nu îmi cadă masca, să îşi dea seama cei din jur cum sunt.

PE: Acum după ce ai făcut aceste descoperiri, ai luat foarte multe decizii, spune-ne ce planuri ai incontinuare, ce schimbări o să faci în viaţa ta?

Radu: Vreau să plec din ţară şi de pe continent.

Eu de ceva timp am cunoscut o tipă din Ecuador, pe un grup de discuţii despre Tulburea Borderline care are şi ea aceeaşi tulburare, şi am tot testat să văd dacă pot avea încredere în ea, dacă ne putem înţelege şi am luat decizia să las viaţa asta pe care am avut-o până acum, pentru că sunt nemulţumit de ea, adică mă uit unde sunt la 30 de ani, şi nu sunt rău comparativ cu alţii, dar ştiu că aveam capacitatea să fiu mult mai departe şi mai ştiu că rămânâd aici peste 10 ani o să fiu în fix în acealşi loc, ştiu că dacă m-aş duce în ţării din Europa cum ar fi Germania, Anglia, ar trebui să am pe cineva pe care mă pot baza ca să pot face ceva acolo, iar aici în Ecuador e posibil să am pe cineva pe care mă pot baza, şi e posibil să fac din persoană asta o baza foarte solidă.

Mi-am dat demisia implusiv, nu pot să zic că a fost o decizie la care m-am gândit foarte mult. Când m-am trezit a-2-a zi după ce mi-am dat demisia, am avut o senzaţie de eliberare şi că era timpul şi apoi mi-am dat seama că nu a fost chiar impulsiv şi că am luat o decizie bună.

Câte odată mai am câte o supărare minoră iar pentru mine e sfârşitul lumii, şi nu ştiu ce să fac, să ascult de raţiune care îmi zice “nu ai de ce să fii supărat din cauza asta” sau să acult de TPB ( tulburarea Bordeline ), care zice: “vezi că a fost incorect, vezi ce faci acolo”.

PE: Dar există şi intuiţia, nu?

Radu: Intuiţia e TPB, dacă tu zici intuiţie, la mine inseamana că ar trebui să mă comport nebuneşte… Eu nu am intuiţie, crede-mă. Toată viaţa mea a fost să învăţ să nu ascult intuiţia.

PE: Care sunt cele mai mari frici ale tale acum când ştii aceste noutăţi despre tine, dacă le poţi dezvălui?

Radu: Am nişte frici mai adânci pe care nu le pot spune, însă o frică mai imediată este că s-ar putea să nu iasă totul conform planului. Am planul B, care în este în funcţie de cum se va desfăşura treaba, să rămân acolo şi să îndur în caz că nu îmi iese ce mi-am propus.

Ca să pot să scap de toate formalităţile care durează foarte mult va trebui să o iau pe fata asta de nevastă şi în acest fel îmi va fi mai uşor.

PE: Crezi că te-a maturizat descoperirea asta?

Radu: Nu. Descoperirea asta a deblocat toate inhibitoarele de nebunie pe care le aveam puse până acum. Tot ce s-a format în creierul meu până acum, timp de 10 ani, ca să fiu un om funcţional în societate, s-a destrămat acum. Acum va trebui să iau totul de cap, mă simt că am luat-o de la zero. Tot ce eram până acum, acest personaj, Radu-electricianul, nu mai vreau să urmez chestia asta, nu îmi place. Voi rămâne în automatizări, că programator şi doar atât şi preferabil ceva pe artă, ceva pe scris.

PE: O să încerci să îi ajuţi şi pe alţi să caute răspunsuri?

Radu:  Mă gândesc dacă voi reuşi să am o relaţie mai lungă de 2-3 cu fata asta, şi vom avea o formulă bună de a face un cuplu TPB- TPB, poate vom scrie o carte despre asta, ce a mers la noi şi aşa mai departe. Momentan eu o identific pe ea când este în proiecţii, în panica aia de rană narcisică şi o las să se manifeste şi apoi realizează şi ea şi îşi cere scuze, iar eu mai urlu la ea, ne dăm seama că astea sunt nişte rămăşiţe din copilărie de care noi o să ne dezvăţăm greu de ele, ideea este să nu le luăm personal. La mine în familie “am învăţat” că trebuie să urli dacă vrei să fi auzit.

PE: Mi-ai zis că ai fost în negare. Cum crezi că o să îi poţi ajuta pe alţi dacă nu vor recunoaşte că au o problemă?

Radu: Da, dar negarea a survenit în clipa în care eu am obesrvat că nu o să am suport adecvat în chestia asta. Prima dată eu am căutat suport adecvat şi n-am găsit şi apoi ca mecanism de apărare am dezvoltat negarea până am realizat că totuşi ceva psihiatric mi se întâmplă şi nu mai pot să ignor asta. Atunci cand am fost internat chiar era nasol, nu îmi spuneau nimic, nu îmi dădeau ce medicamente îmi trebuie.

PE: Mi-ai spus că ai mai luat o decizie importantă, şi anume să mergi la psihoterapeut. Cum a fost această experienţă?

Radu: Da, am fost. Prima şedinţă a fost pe Skype pentru că nu am putut să ajung fizic pentru că eram internat la spital. Oricum a fost doar prima şedinţă şi i-am povestit istoria vieţii mele. Urmează să mai am o şedinţă fizică, prima şi ultima, pentru ca apoi voi pleca şi vom continua pe Skype.

PE: Cum s-a schimbat atitudinea ta faţă de părinţi?

Radu: Am o ură enormă şi nu neapărat pe ei pentru că au făcut asta, ura pentru multe lucruri pentru care eu mă blamam sau alţi mă blamau şi mi-am dat seama că nu era vina mea, ci că este vina felului în care am fost crescut. Apoi greşilile pe care le-au făcut părinţii pe care doar eu le pot observa şi alţii nu le-ar fi numit greşeli. De exemplu mama că nu m-a încurajat să fiu separat şi independent când trebuia. Oamenilor li se părea drăguţă chestia asta, când defapt mie îmi sabota felul în care îmi pot face relaţii pe viaţă, o consider abuz.